Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ȚINE STRÂNS
Rezultatele 101 - 110 din aproximativ 306 pentru ȚINE STRÂNS.
... din trei surcele culese de pe stradă, Dar ele-s tari ca fierul și-s pline de zăpadă Și tari precum le-a strâns! Și-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare, Deștept copilul geme și oblu-n sus tresare Cu țipăt, având ochii mai sarbezi ca ... ș-aleargă prin zăpadă, Cu ochii roși și umezi, cu pieptul aburit Și plin de bruma cruntă, ca ielele din mit, Un gând numai o ține, un gând neisprăvit: Pe fiu să și-l mai vadă. Și când în zorii zilei veniră logofeți Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei ...
Mihai Eminescu - Cezara Cezara de Mihai Eminescu 1876 Nuvelă originală Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII I Era-ntr-o dimineață de vară. Marea și-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră. Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință. În ...
Calistrat Hogaș - La Pângărați
Calistrat Hogaş - La Pângăraţi La Pângărați de Calistrat Hogaș — Ei, cum ți se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriță, tovarășul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viișoara. — Cum să mi se pară?... Un om de toată isprava, da nu-nțeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteșug și, mai presus de toate, cu o fire așa de veselă și de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-și puie capul sub comanac? — Ei, cum!... Dragostea bre, dragostea, pârdalnica de dragoste, mânca-o-ar cânii!... răspunse Grigoriță cu ciudă oarecum și cu parapon. — Cum dragostea?... — Cum!... iac-așa; or fi vreo zece ani, a-ndrăgit o fată frumoasă din Huși, și-au jurat credință veșnică unul altuia, fata a murit, el s-a ținut de cuvânt și s-a călugărit. — Da?... Ei bine, atunci, măi Grigoriță, eu sunt de părere ca toți cei ce juruiesc credință veșnică fetelor să rămână stingheri; căci, mai la urma, numai așa cred eu că pot ajunge să facă ...
Cincinat Pavelescu - Două epigrame
... Însă amicul meu necunoscut era tot acolo. Se făcuse comod. Își scosese pardesiul gălbui, cam lung și strâmt împrejurul corpului său înalt și slăbuț și, strâns într-o redingotă neagră, fără lustru, decât prin coate, cu manșetele albe, ieșite de mult afară, lucra la birou. Indiscreția lui mă făcu să pun ...
Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis
Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu 1872 Nuvelă ...și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus , înmiit de mare — același lucru. Cu proporțiuni neschimbate — o lume înmiit de mare și alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Și obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi — mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică ...
Ion Luca Caragiale - Om cu noroc
Ion Luca Caragiale - Om cu noroc Om cu noroc de Ion Luca Caragiale Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere însemnată câștigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent și serios, un bun soț și un bun tată de familie. Cu atâtea calități trebuia să reușească în lupta pentru viață: invidioșii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i. Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare întreprindere publică, - aceea a fost începutul prosperității lui, deoarece din câștigul acelei afaceri a ieșit cheagul averei frumoase de care se bucură astăzi. Invidioșii intriganți căutară să-l sape și după o campanie înverșunată prin grai și prin presă, reușira să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache. Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. Atunci, ca să nu se dea bătut și totuși să nu mai meargă fără folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat și amenințat cu rezilierea contractului și cu un proces răsunător, el trimise pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare influență, care oricând îl ajutase la nevoie arătându-i multă bunăvoință. ...
Elena Liliana Popescu - Imn Existenței
... facă să-nțeleagă, când repetând greșeala, primea pedeapsă dreaptă, că totul se plătește, și că, urmând plăcerii, ce este doar momeala, durerea te așteaptă și strâns te prinde-n clește. IX Îl învățase multe și-avea să-l mai învețe, luând diverse forme, prin care să-i arate ce rol deține ...
... el. Ploaia se întețise, începuse să bată un vânt care ne arunca picăturile în față; caii lunecau, iar al meu, obosit, de-abia se putea ține pe urma celorlalți doi. Repede am băgat de seamă că nu luasem șoseaua și că tăiem câmpul de-a dreptul. M-am uitat ...
... a coborât spre rateș. Aici opri căluțul și întrebă pe cei câțiva oameni ce stăteau pe prispă: — Da ce, conul Iordache nu mai ține moșia? Oamenii îl priviră mirați; unul îi răspunse: — Conul Iordache a murit. Și-a murit și conul Nicu. Da dumneata ...
Mihai Eminescu - Moartea lui Ioan Vestimie
Mihai Eminescu - Moartea lui Ioan Vestimie Moartea lui Ioan Vestimie de Mihai Eminescu 1. Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decât alții, că recunoștea cu multă ușurință meritele altora și nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deși nu știm ca fineța de observațiune și reumatismul unit cu bătaie de inimă să fi stat vrodată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justiția pur și simplu a vederii să treacă drept spirit de observație... dar nu e vorba de asta. Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele își urma regulat drumul de la căsuța lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulațiune a mersului său să se 'ntâmple vro întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, în pulsațiunea și în bătăile inimei sale se 'ntâmplau foarte des iregularități . Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace ...
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o! Cine a iubit-o! de Emil Gârleanu Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, țipătul unei păsări înfrigurate. Nimic. Gândurile-l năpădeau. Era întâia iarnă pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an și singurătatea îl silea să simtă că-i lipsește cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura când n-ar mai avea haina ...