Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru TURLĂ
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 29 pentru TURLĂ.
Dimitrie Bolintineanu - Mihnea și baba
... din lună pișcă Când frunzele se mișcă În timpul primăverii, Țipând, acum zbura. Șoimanele ce umblă Ca vijelii turbate, Colore deșirate Cu forma ca o turlă, Din munți în văi călca. V Un glas în mulțime teribil gemu Și ceata infernă îndată tăcu. VI - Blestemul Oriunde vei merge să calci, o ...
George Coşbuc - Prin Mehadia Prin Mehadia de George Coșbuc Și era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte Și-i păreau pe deal înfipte roțile de dinapoi; Lira ne-nsoțea la dreapta, iar Antares după noi. Prin răcoarea mult-a nopții îmi vedeam suflarea gurii Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii Obosit și de mânie și de drum îndelungat. Uneori izbea copita calului descălecat Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoțea pe cale. Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale Vântul zbuciuma frunzișul și prin stânci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. Și urcam, urcam poteca. Parcă m-aș fi dus spre moarte, Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum Și trecea, trecea și noaptea, și era spre zori acum. Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieții! Când ieșii pe culmea goală în răcoarea dimineții, Sufletu-mi simții deodată liber de uimire plin: Încetase-acum și vântul, cerul scapără senin. Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna Sta pe piscul unui ...
George Topîrceanu - Înserarea (Fragment dintr-un poem)
George Topîrceanu - Înserarea (Fragment dintr-un poem) Înserarea (Fragment dintr-un poem) de George Topîrceanu După culmi de piatră sură când își pleacă-ncet mărirea, Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea. Între brazi feriți de vânturi, lângă zid de stâncă drept, A durat-o-n vremuri grele domn viteaz și înțelept. Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă, Pe o lespede umbrită în privazul de firidă, Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic, Spune leatul și domnia voievodului cucernic. Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii... Dar acum încremenită poarta schitului rămâne, Când coboară seara, nimeni n-o mai mișcă din țâțâne. Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele, Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, — Ci prielnic duhul păcii stăpânește-aici de veacuri... Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri, Ca un semn de biruință râde veselă-n culori Minunata strălucire a belșugului de flori. Și-n amurgul serii calde munții Coziei s-arată Cum își zugrăvesc pe ceruri muchea neagră și crestată, — Tot mai roșii scad în zare luminoasele văpăi, Vălul nopții se coboară tot mai negru ...
Mateiu Caragiale - Lauda cuceritorului
Mateiu Caragiale - Lauda cuceritorului Lauda cuceritorului de Mateiu Caragiale O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat izbânzi nenumărate; Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne, Când jefuind regeștile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Și oaselor bogatele veșminte; O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul, L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ți-a spulberat cenușa vântul. Povestea ta pierdută e-n vâltoarea, De ani supuși ce vremea-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăște zarea, Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Și-ades făceai îngrozitor să urle De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul și vierul Și săgetând jivine-înspăimântate. În sumbri nori ce trec încomând cerul În zori, goniți de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de fierul Ucigător. Zburau cu veselie Deasupra-ți corbii, și ...
Mihai Eminescu - Legenda cântărețului
Mihai Eminescu - Legenda cântăreţului Legenda cântărețului de Mihai Eminescu De mult, de mult a fost un Împărat în țara depărtată a Indiei și avea o fată frumoasă cum nu se mai povestește, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopți cu lună, când se primbla prin întune[coa]sele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuși era de om. O arfă, asemenea sunetului blând și regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cântăreț, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crengi în lumina de lună -era nalt și frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunții mărețe, ochii străluceau în bolțile lor ca două flori, ăca dou[] picături de întuneric topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi știut să facă alta, așa era de frumos. Într-o noapte, printre mreje de frunziș []întunecat de oliv și laur, suspenda luna ca o pavăză de aur, el sta-ngenuncheat la picioarele ei și, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung și-ntunecat c-o privire ...
Mihai Eminescu - O stradă prea îngustă
Mihai Eminescu - O stradă prea îngustă O stradă prea îngustă de Mihai Eminescu O stradă prea îngustă Părea că se făcea  Și case lungi și negre Pe două părți era. Pe dânsa nu lucește Un singur felinar  Eu trec încet și fluier În suflet cu amar. Deodată simt în urma-mi Venind, tiptil-tiptil, Pas sfiicios de fată, Ușor ca de copil. Și simt cum că de brațu-mi Un braț ușor s-anină  Și simt că mâna-mi strânge O mână dulce, fină. Răsună miazănoaptea Din turla neagră, veche  Suntem atât de singuri Și suntem o păreche. Căci tu ești, tu iubită! Și am dorit, ah, cât! Să fim odată singuri Și iată-ne-n sfârșit! Nici știi, copilă dulce, Câte pe suflet am! De când te întâlniră Ochii mei, te iubeam; Mi-erai atât de dragă  Mi-era atât de dor  Încât credeam adesea Că trebuie să mor! O, în sfârșit!... Copilă, Și ai venit  chiar tu! Am așteptat norocul  Norocu-acesta nu . Cum dete preste mine? Cum de-ai gândit să vii, Să simt suflarea-ți caldă D-urechea-mi c-
Traian Demetrescu - Simfonie de toamnă
... iubire Soarele în nori se stinge... Ninge! ninge!... Alb e satul Ninge!... IV Câinele sub șoprul putred Urlă... Rar o cucuvaie țipă Într-o dărâmată turlă... Câinele sub șoprul putred Urlă... V În odaie e o pace Sumbră... Greierii – artiști tomnatici - Au tăcut, pitiți în umbră... În odaie e o ...
Duiliu Zamfirescu - Fiica haosului
Duiliu Zamfirescu - Fiica haosului Fiica haosului de Duiliu Zamfirescu A fost odată un voinic, Coborâtor din ginte veche, Crescut pe cal încă de mic Și vânător făr’ de pereche. Era din mamă, pământean, Iar despre tată, spuneau unii Că se trăgea de la Traian Și amintea, prin chip, străbunii. Trăit în munți de mititel, Crescuse chipeș și voios, Încât vorbea lumea de el Ca de un nou Făt-Frumos. Când se pornea la vânătoare Cu șoimi aduși de prin străini, Țipau vultanii la izvoare Și puii de prin vizuini, Și dau năvală neam de neamuri Prin văgăunile adânci: Vânatul ușurel prin ramuri Iar vulturii pe vârf de stânci. Și rămâneau să-i steie-n cale Doar băietanele din sat. Dar nu-i ardea măriei-sale De un asemenea vânat. Prin munții plaiului vecin De-un cârd de vreme se zvonise De Filip de la Severin Că dintr-un vis înnebunise, De ani întregi venea mereu La curtea sa împărătească O Pajură cu chip de zmeu, Cu cioc și limbă păsărească, Și-n miezul nopții croncănea Pe-un ciot din turla cea bătrână, Și-l tot chema, l-ademenea Să se coboare-ntr-o fântână. Se tânguise tuturor ...
Dimitrie Anghel - Ex voto Ex voto de Dimitrie Anghel Publicată în Viața românească , V, 7. iul. 1910. p. 49—57. Prieten bun, fantomă acuma și tu, nu știu de ce-mi amintesc de tine în seara asta misterioasă... Afară fulgeră și geamurile întunecate ale odăiei mele se luminează la răstimpuri, ca de apropierea unui albastru flutur uriaș, rătăcit prin noapte. Un suflu de vînt trece și un miros tulburător de floare de tei își face loc și se strecoară în casă, adus de cine știe unde. Poate mireasma asta ce stăpînea romanticele nopți de iunie ale orașului adolescenței noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregătește să fi dat simțurilor mele îndurerate o limpezime deosebită. Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvîrlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, și nu știu pentru ce, în tăcerea care s-a lăsat mai mare parcă, te văd și mai lămurit. Să n-aibă oare sufletele pace nici după moarte ? • Oricum, în țintirimul îndepărtat de țară, în care te-au îngropat ai tăi, somnul tău trebuie să fie tulburat de puterea amintirilor mele, care au ...
Alexandru Vlahuță - România pitorească
Alexandru Vlahuţă - România pitorească România pitorească de Alexandru Vlahuță Cuprins 1 PE DUNĂRE 1.1 PORȚILE DE FIER 1.2 TURNU-SEVERIN 1.3 CORBUL. HINOVA 1.4 OSTROVUL MARE. RUINI 1.5 LA CALAFAT 1.6 DESA 1.7 GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL 1.8 SILIȘTIOARA 1.9 ISLAZUL 1.10 TURNU-MĂGURELE 1.11 ZIMNICEA 1.12 GIURGIU. CĂLUGĂRENII 1.13 ÎNTRE ȚĂRMURILE NOASTRE 1.14 PODUL DE PESTE DUNĂRE 1.15 BRĂILA 1.16 GALAȚII 1.17 TULCEA 1.18 SULINA 2 PE MAREA NEAGRĂ 2.1 PE INSULA ȘERPILOR 2.2 CONSTANȚA 3 ÎN MUNȚII NOȘTRI 3.1 PE COLIBAȘI 3.2 LA UMBRĂ 3.3 VALEA MOTRULUI 3.4 MÂNĂSTIREA TISMANA 3.5 TÂRGU-JIU 3.6 PE VALEA JIULUI 3.7 PE ÎNĂLȚIMILE PĂRÂNGULUI 3.8 PE COAMA MOHORULUI 3.9 ÎN NOVACI 3.10 MÂNĂSTIREA ȘI PEȘTERA POLOVRACI 3.11 ÎN VÂLCEA 3.12 PE CHEIA BISTRIȚEI 3.13 RÂMNICU-VÂLCII. VALEA OLTULUI 3.14 LA CÂINENI 3.15 PE ARGEȘ. CURTEA-DE-ARGEȘ 3.16 CÂMPULUNG 3.17 RUCĂR. DÂMBOVICIOARA 3.18 TÂRGOVIȘTEA. RUINILE 3.19 PE IALOMIȚA. DE LA TÂRGOVIȘTE LA PETROȘIȚA 3.20 PRIN CHEIA TĂTARULUI LA SCHITUL PEȘTERA ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Zobie
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Zobie Zobie de Barbu Ștefănescu-Delavrancea De-a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Râul Târgului își răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale. Morile vuiesc pe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră. Peste hălăciuga de verdeață, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decât clădirile orașului, așezată în lungul șoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă. De-o parte și de alta, dealurile smărăldii se încovoaie și, depărtându-se, se prefac în muscele, muscelele se azvârlă în munți năprasnici cu creștetele brăzdate de puhoaie și pârlite de arșița soarelui. Și munții, încălecând unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele țării în albăstrimea cerului. Acolo, pe creștetele Craiului, Cetățuii și Păpușii, vulturii cuibează puii și-i reped la vânat. Și când cad țintă la pământ, par niște gloanțe trimise din senin. Firea viețuitoare se mișcă ca o secătură în așa mândrețe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pământ, din iarbă verde, care trezește și întunecă mintea, înalță și sugrumă ...