Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru BOT
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 76 pentru BOT.
Alecu Donici - Știuca și motanul
Alecu Donici - Ştiuca şi motanul Știuca și motanul de Alecu Donici Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut, Iar croitorul de țesut. Și e desigur totdeauna Că cine multe întreprinde Nu scoate-n capăt nici pe una, Ba încă râsul lumii adese își aprinde! O știucă prea colțată, jaluză, de soi rău, Văzând odinioară Motanul de la moară Cum șoarecii vânează... căzu la el mereu Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat. — Dar spune-mi: cunoști oare Tu astă vânătoare? O întrebă motanul. — Nu-i lucru minunat — Răspunse mândră știuca — de-a prinde șoricei, Când prindem costrășei! — Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama Aproape de lăptoc, Iar eu — zise motanul — mă duc să păzesc vama Pe lângă poloboc. Toți șoarecii din moară Aice au să-ți vie; vânează și-i omoară. Noroc! Noroc! Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă Și, foarte-n grabă, Mulțime de șoricărit El a vânat, a omorât. Apoi și la tovarășa a mers, dar ce să vadă! Mai, mai, murinda știucă, ciuntată, fără coadă, Pe care șoarecii ...
Alecu Donici - Lupul la pieire
... sur, dar eu sunt alb și-n deprindere-mi rămân Ca cu lupii să mă-mpac, Când de piele îi dezbrac, Și prind de pe bot
Anton Pann - Cîinile Cîinile de Anton Pann Cîînile pe gerul tare, Cînd ningea zăpada mare, Să-ncovrigase cu totul, Vîrîndu-și sub ooadă botul, Ș-într-a lui tremurătură, Clănțănindu-i dinții-n gură Zicea : O, cît e de bine vara! Că doarme omul afară Și de nici un frig nu-i pasă, Fuge de purici din casă. Dar acum ca-să-i e dragă, Aleargă-ntr-însa să bagă, Și pe mine-n vînt mă scoate, Să-i păzesc din curte toate. Dar vezi cap sec și la mine! C-astă-vara fuse bine, Și era destule oase Prin curte de mine roase. N-am strîns sa le fac grămadă, Ci au rămas sup zăpadă. Numai -cu te-mi da din masă Puteam să-mi zidesc o casă, Că după cum mi să pare Nu trebuie așa mare, Uite-mi capul, uite-mi coada, Mai sa-mpreună cu noada. Dar lasă, d-acu nainte Patima mă-nvață minte, Cum va sosi vara-ndată, Precum a mai fost odată, S-apuc să strîng oase goale, Țot ciolane de rasoale. Și cînd le roz, să-mi zic mie: Mă! vezi, fă iconomie, Nu roade peste măsură, ...
Anton Pann - Cucul și privigatoarea
Anton Pann - Cucul şi privigatoarea Cucul și privigatoarea de Anton Pann Privigătoarea micșoară, Stînd veselă pe tufșoară, Își răsuna cîntecelul Întorcîndu-l în tot felul. Cucul, ce abia tăcuse Și din cucuit stătuse, N-a mai putut să-i asculte Sfărămăturile multe, Ci necăjindu-se tare Îi zise cu supărare : -N-auzi tu, pasăre sură ! Proastă, farfara de gură, Ce te fărîmi într-atîtă Cu cîntarea-ți cea urîtă ? Astîmpără-te mai bine Și stînd ascultă la mine, S-auzi o dată cîntare, Dulce și cu răsunare, Iar nu supțiri gheonghenele, Ce n-au nici un haz în ele. -Jupîn cucule, ea zise, Aieve-mi vorbești, or vise, De îmi tot defaimi cîntarea Și îți lauzi răsunarea ? Într-adevăr, ai glas mare, Dar cine la gust îl are ? Cîntarea-ți e monotonă Toată, toată o broboană, "Cucu, cucu", o ții una, Atîta zici totdauna. Ca să mai făci vro figură Nu poți să o frîngi în gură, Că nu ți-e dat din natură, N-ai talent în căscătură, De cîntare nu ți-e glasul, Ești bun numai sa ții basul. -0, tu, pasăre neroadă ! Zise el mișcînd din coadă, Nu te ținea-nfumurată Că cînți mai ...
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă! Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gârleanu În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe ...
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...
Emil Gârleanu - Cioc! cioc! cioc!
Emil Gârleanu - Cioc! cioc! cioc! Cioc! cioc! cioc! de Emil Gârleanu Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povețe puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!â€� „Nu strigați când nu sunt eu cu voi!â€� „Tst! pisica!â€� O vrabie ciripește pe gard. D-tale puțin îți pasă. Și ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!â€� În nopțile cu lună asculți privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu. Să v-o spun. „Cioc! cioc! cioc!â€� se aude de departe. Măcăleandrul zice: — E ciocănitoarea! — Ciocănitoarea, răspunse ...
... spasmurile îi descleștau fălcile, și gemetele îi ieșeau mai tari, mai ascuțite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinți, care îi lunecau pe bot și parcă-l ardeau. Și-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu ...
Emil Gârleanu - Musafirul Musafirul de Emil Gârleanu În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleți, floreni, câte și mai câte alte neamuri de zburătoare, toate își găsesc aici sălașul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Și păsările trăiesc ca-n împărăția lor... Azi e o zi înăbușitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de căldură, o luă într-un noroc ...
Emil Gârleanu - Tovarăşii Tovarășii de Emil Gârleanu E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc ...
... mea. Că boii-s buni, bine-i bogată; Dar dacă pui flăcăi odată S-aleagă dânșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot