Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru AVÂNTA
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 64 pentru AVÂNTA.
Alexandru Macedonski - Rondelul privighetoarei între roze
Alexandru Macedonski - Rondelul privighetoarei între roze Rondelul privighetoarei între roze de Alexandru Macedonski A nopții sublimă măiastră E-ascunsă-ntre roze, și cântă, Grădina ce-mi stă sub fereastră În raze de-argint se-nveșmântă. O vrajă și albă ș-albastră Din ceruri, spre lume s-avântă. -- A nopții sublimă măiastră E-ascunsă-ntre roze, și cântă. Chiar roza ce moare în glastră, De legile firii înfrântă, Tresare, în pacea sihastră, La glasul, cu care-o-nmormântă A nopții sublimă
Alexandru Macedonski - Stepa Stepa de Alexandru Macedonski Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII I În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează. Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz nețărmurit, Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăștinoase, Și de ceruri se izbește alergând spre răsărit. În acea sălbăticie de pustiuri onduloase, În picioare calc trecutul, corp și suflet mă cufund, Uit o viață amărâtă de ultragii sângeroase, O renaștere întreagă într-un vis tot mai profund. II Și sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte, Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsuflețiri, Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte. Liberat de-orășenismul subțiatelor simțiri, Diezată nu mai țipă nici o voce pătimașă, Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlățiri. Verdea papură vuiește pe câmpia uriașă Flori albastre și flori roșii, libelulă și țânțar, Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălașă, Și întinderea sclipește, și sunt singurul ei țar. III Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere... Caldul sânge prin artere năvălește, întețit... Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere. ...
Alexandru Macedonski - Strigătul inimii
Alexandru Macedonski - Strigătul inimii Strigătul inimii de Alexandru Macedonski Avântă-te, suflet, prin dulce cântare Și spune la lume, când este trădare, Ca s-o deșteptăm! Căci dulcea-ne țară trădată greu este; Române, la arme! Poetu-ți dă veste, Cu toți să luptăm! Învinge-vei oare? Nimic nu reține Torentul ce curge și spre mare vine, De însuși împins. Zdrobește odată și lanțul sclaviei, Iar după-aceea te dă bucuriei, Când tu ai învins! Vezi cine-n tăcere, pumnalu-și gătește! Vezi sub aste roze c-aspida-și târăște Un corp veninat, D-aceea acuma, la arme, române! Nimic decât lupta, alt nu-ți mai rămâne, Când ești oprimat; Când legea cea sanctă vedea-vei călcată... O lege prin lupte ce fu proclamată!... Nu! Nu vei tăcea; Sub stindardul țării, cu toți ne vom strânge; Călcătorii legii vor zace în sânge; Ne vom răzbuna! Române,-ți trebuie, spre a te conduce, Un cap unde mintea, mai mult va străluce, Și tu-l vei găsi! Un om ce renunță la tot pentru țară, Nu unul ce este o cumplită hiară Când poate
Alexandru Vlahuță - Ah! Cântă-mi mereu
Alexandru Vlahuţă - Ah! Cântă-mi mereu Ah! Cântă-mi mereu de Alexandru Vlahuță D-șoarei M. G. Menită din leagăn de blânda-ți ursită, Menită să cânți, În ceruri, cu gândul copilă iubită, În ceruri te-avânți. Și multe din lumea în veci stătătoare, Și multe răpești, Mistere frumoase și fărmecătoare, Mistere cerești. Și vii de la îngeri cu taine sfințite, Și vii pe pământ, Și spui lumei noastre de lumi infinite, Și spui al tău cânt. Ș-ascultă pământul cuprins de uimire, Ș-ascultă cu dor, Șoptindu-i de îngeri, de cer, nemurire, Șoptindu-i ușor. Dar cerul se simte prădat de-a ta minte, Dar ceru-i mâhnit, Căci tu ai spus lumii a lui taine sfinte, Căci tu l-ai smerit. Pământul te-adoră răpit de-admirare, Pământ sum și eu. Ah! cântă-mi. Îmi place cereasca-ți cântare; Ah! cântă-mi
Alexandru Vlahuță - Tu ești poet
Alexandru Vlahuţă - Tu eşti poet Tu ești poet de Alexandru Vlahuță Eu vreau cântări de veselie. Că tu ești trist, ce-mi pasă mie? Nici vreu să știu de ce te doare, De grijile ce te frământă, De inima ta care moare... Tu ești poet, deci cântă. De te urăsc, de te sfâșie Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie? Zâmbind, tu rănile-ți ascunde, Și-n stele sufletu-ți avântă, Cui te lovește, nu-i răspunde... Tu ești poet, deci cântă. De-ți plâng ai tăi, în sărăcie, Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie? Tu du-mă-n alte lumi, senine, Căci singura-ți chemare sfântă E să mă-nveselești pe mine; Tu ești poet, deci cântă. Iar dac-un vânt de nebunie Peste viața ta pustie S-abate pentru totdeauna, În noaptea care te-nspăimântă Privește stelele și luna Surâzător, și
Carol Scrob - Valurile Dunării
Carol Scrob - Valurile Dunării Valurile Dunării de Carol Scrob Muzica: Iosif Ivanovici . Informații despre această ediție Barca pe valuri saltă ușor Inima-mi bate plină d'amor Dulcea speranță e-n al meu pept. Vino, ah! vino, că te aștept. Vino n-ai teamă, Dorul te chiamă, Să plutim vesel și să cântăm, Și-n fericire Spre nemurire, Brațe-n brațe să ne-avântăm. Să te sărut cu dor, cu foc, Timpul fugar să-l țin în loc. Să mă săruți cu foc, cu dor, Să tot trăiesc să nu mai mor. Ah! Cerul atunci e mai-ntins, Soarele parcă e mai aprins, Și-n ochii tăi senini zăresc Un raiu Dumnezeesc. Barca pe valuri saltă ușor, Inima-mi bate plină d'amor, Dulcea speranță e-n al meu piept, Vino, ah! vino, vin, eu te aștept. Ah! vino, te aștept, vino, te-aștept, Dulce speranța e sânul meu, Vino, ah! vino, Vino, vino, te-
Dimitrie Bolintineanu - La piramide
Dimitrie Bolintineanu - La piramide La piramide de Dimitrie Bolintineanu Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI I Acei ce vă-nălțară pieriră în uitare. De cincizeci evi, pe dânșii s-a-nchis al lor mormânt, Țărâna lor perit-a l-a vântului suflare, P-acest deșert pământ. Popoare noi venit-au și au trecut din viață Mai multe tronuri mândre d-atunci s-au răsturnat, Și lumea fugătoare schimbat-a a sa față În cursu-i minunat. Chiar mintea omenească luat-a o schimbare; De zeii săi poetici și cerul a scăpat; Iar voi, o monumente d-eternă admirare, Nestrămutate-ați stat! II Colo se arată valea dalbă, verde, Unde Nilul vesel, șerpuind, se pierde Printre sicomori. Cairul înalță albele-i palate, Vesele moschee, grațios săpate 'N marmură cu flori. III Dar mai colo se zărește Cel deșert spăimântător, Unde viața își oprește Pasu-i verde, râzător. Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi În care tot adoarme, plăcere, lungul chin; În care numai pasul fantasticelor vânturi Deșteaptă un suspin. Unde vântul ce omoară Nalță munții de nisip, Ce ...
Dimitrie Bolintineanu - Lui V. Alecsandri
Dimitrie Bolintineanu - Lui V. Alecsandri Lui V. Alecsandri de Dimitrie Bolintineanu Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin Un cânt suav și dulce ca fumul după crin; Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare, Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare; Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut, Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut? Am auzit că lira lăsând-o la o parte, În cârmuirea țării ai fi luând tu parte; Că părăsind eterul cu stele semănat, În pulberea arhivei tu capul ai plecat, Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime Că fără post nu este în viață nici un bine! N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar, Decât să pui pe cale al patriei greu car, La tine la moșie, prin văi desfătătoare, S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare? Și dacă nu ești meșter la arma de vânat, Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat? Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie... De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți. Decât să fii ministru, mai bine e să cânți. Un cântec ...
Dimitrie Bolintineanu - Mircea la bătaie
Dimitrie Bolintineanu - Mircea la bătaie Mircea la bătaie de Dimitrie Bolintineanu Armia maghiară țara a-nvelit; Soarele văzând-o, a îngălbenit. Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă: Cu o mică ceată de voinici s-avântă. Nu că el voiește țara a scăpa, Ci va să-mplinească datoria sa. Unde este timpul cel de bărbăție Când murea românul pentr-o datorie! Pe un cal ce mușcă spumă în zăbale, Printre zi și noapte el își face cale. - "Frații mei! vorbește falnicul bătrân, Dumnezeu voit-a ca să mor român. Cel ce a sa viață țării sale-nchină Piere ca lumina într-a sa lumină. Ce e-n viața țării viața unui om? Ce e-n primăvară floarea unui pom? Ceea ce prin stele este-o stelioară Și-n nemărginire un minut ce zboară. Șoimul când se vede prins de vânători, Spun că își sfărâmă cuib și puișori. Astfel decât lanțul brațul să le-ncingă, Ce-i român, ce-i nobil astăzi să se stingă." Unde este timpul cel de bărbăție Când murea românul pentr-o
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...
Emil Gârleanu - Cocoşul Cocoșul de Emil Gârleanu În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere ...