Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PREVESTIT
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 49 pentru PREVESTIT.
Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...
Ștefan Octavian Iosif - În zori (Iosif-Anghel)
Ştefan Octavian Iosif - În zori (Iosif-Anghel) În zori de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel Întârziat-ați voi vreodată-n Capitală În zori de zi, când vin măturătorii? Ei nu-s poeți – și, pentru dânșii, zorii Nu prevestesc lumina triumfală. Ca niște critici îngâmfați, pe uliți Cu gesturi largi aruncă nori de praf în soare... Dar el, senin sporește în splendoare Țintind în ei cu aurite suliți ! În fața lui, orbiți, se dau în lături Și-apoi, gonind, ca-ntr-un sabat murdar În norii ridicați de ei dispar Ca-ntr-un Walpurgisnacht, călări pe
Ștefan Octavian Iosif - Amorul sfărâmat
Ştefan Octavian Iosif - Amorul sfărâmat Amorul sfărâmat de Paul Verlaine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul Ce-n colțul cel mai dulce ce-l tăinuiește parcul Adesea ne oprise din drum, săgetătrul, Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul. Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Și-acuma Puzderia de marmor rotește-n zori - și-i trist Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa Iscălitura ștearsă a bietului artist. Ce trist se-nalță soclul stingher! Luîndu-și zborul, Întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie În visul meu de jale în care viitorul Îmi prevestește-o soartă mîhnită și pustie... E trist din cale-afară... Chiar tu, așa-i, femeie? Rămîi pierdută parcă, deși firea-ți ușoară Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară Prin pulberea de marmor purtată pe
Ștefan Octavian Iosif - Tălăngi
Ştefan Octavian Iosif - Tălăngi Tălăngi de Ștefan Octavian Iosif S-aud pretutindeni tălăngile sunând, Plâng unele cu larmă și altele-n surdină, Răspund și dau de știre că turmele-n curând Vor coborî la șesuri... În galbena lumină De-abia le-auzi cum sună, mai jos, tot mai departe... Le-adună vântul parcă în negre văgăuni Și-apoi le-alungă iar pe văi, și iar le-mparte Ca glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni... Trezite din prăpăstii de plânsetele lor, Cresc negurile sure, alunecând tăcute, Ies după stânci în pripă și pier ca un decor Retras de mâna unei ființe nevăzute... Apar din altă parte, sporind acum treptat, Și-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte, Iar piscul singuratic, sub cerul întristat, Posomorât își trage căciula peste
Alecu Donici - Florile Florile de Alecu Donici La niște case mari, în oale prea bogate, Sta falnic pe ferești, Pe lângă flori firești, Și cele prelucrate De mâine omenești. Dar iată, nori s-adună, Cu fulgere lucind, Și tunetul răsună De ploaie prevestind; Iar floricelele acele iscusite Îndreaptă către zei Smerita rugăminte: Ca să oprească ei, Cu un cuvânt din ceri, A ploaiei neplăceri; Dar rugămintea lor au fost zădărnicită Și ploaia cea pornită De un răcoare vânt Se varsă pre pământ, Potoale sfera grea, Verdeața înnoiește Și firea după ea Se pare că zâmbește. Atunci și florile acele naturale Se dezvelesc frumos, Din sânurile sale Dau desfătat miros; Iar florile de fir, mătasi și catifea, Ce ruge înălța când ploaia se ivea, De frumusețea lor lipsite și pătate, Au fost de pe ferești afară lepădate. Talentului firesc de critică nu-i pasă, Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase; Și numai florile acele prelucrate Se tem de ploaie
Alexei Konstantinovici Tolstoi - Păcătoasa
Alexei Konstantinovici Tolstoi - Păcătoasa Păcătoasa de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎ Traducere de Alexei Mateevici Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI I Norodul fierbe... Glasuri, tunet, Cântări și din chimvaluri sunet, Verdeață primprejur și flori, Iar printre stâlpi, pe la ușori, Perdele-n țesături frumoase, Țesute din mătăsuri groase, Curți, minunat împodobite... Cristaluri, vase aurite, Ce ca un soare strălucesc. Pe-afară — mare grămădire De cai — trăsuri la hodinire; La masă oaspeți năvălesc, Și vorba lor se varsă slobod Prin zgomot, cântece și tropot. De curge vorba despre toate: De jugul Romei blestemate, Despre domnia lui Pilat, De sfaturi, ce au adunat În taină capii jidovești, De trebuinți negustorești, De biruiri, război și pace... Le merge vorba, în sfârșit, Despre Acel de sus venit, Ce lucruri minunate face. II „Pe oameni, ca pe frați iubind, Smerire El i-a învățat Și, legea lui Moisei curmând, El legea dragostei le-a dat; Nu rabdă nici o răutate, Iertare propovăduiește Și pentru răi cu bunătate El tuturora răsplătește. Puterea Lui, din cer venită, Nu-i pe pământ obicinuită. Le dă El orbilor vedere, Iar celor slăbănogi tărie... Mărturisire ...
Alexei Mateevici - Păcătoasa Păcătoasa de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎ Traducere de Alexei Mateevici Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI I Norodul fierbe... Glasuri, tunet, Cântări și din chimvaluri sunet, Verdeață primprejur și flori, Iar printre stâlpi, pe la ușori, Perdele-n țesături frumoase, Țesute din mătăsuri groase, Curți, minunat împodobite... Cristaluri, vase aurite, Ce ca un soare strălucesc. Pe-afară — mare grămădire De cai — trăsuri la hodinire; La masă oaspeți năvălesc, Și vorba lor se varsă slobod Prin zgomot, cântece și tropot. De curge vorba despre toate: De jugul Romei blestemate, Despre domnia lui Pilat, De sfaturi, ce au adunat În taină capii jidovești, De trebuinți negustorești, De biruiri, război și pace... Le merge vorba, în sfârșit, Despre Acel de sus venit, Ce lucruri minunate face. II „Pe oameni, ca pe frați iubind, Smerire El i-a învățat Și, legea lui Moisei curmând, El legea dragostei le-a dat; Nu rabdă nici o răutate, Iertare propovăduiește Și pentru răi cu bunătate El tuturora răsplătește. Puterea Lui, din cer venită, Nu-i pe pământ obicinuită. Le dă El orbilor vedere, Iar celor slăbănogi tărie... Mărturisire El ...
Dimitrie Anghel - În zori (Iosif-Anghel)
Dimitrie Anghel - În zori (Iosif-Anghel) În zori de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel Întârziat-ați voi vreodată-n Capitală În zori de zi, când vin măturătorii? Ei nu-s poeți – și, pentru dânșii, zorii Nu prevestesc lumina triumfală. Ca niște critici îngâmfați, pe uliți Cu gesturi largi aruncă nori de praf în soare... Dar el, senin sporește în splendoare Țintind în ei cu aurite suliți ! În fața lui, orbiți, se dau în lături Și-apoi, gonind, ca-ntr-un sabat murdar În norii ridicați de ei dispar Ca-ntr-un Walpurgisnacht, călări pe
Dimitrie Anghel - Gherghina Gherghina de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , 30 martie 1913 S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roși, iar albii crini Și-au anunțat de la o vreme și ei palorile lunare: Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini, Apropiata agonie și-o prevestește fiecare. Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas, S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză — Mai darnic își răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas Pe fundul urnei, și, cînd moare, mai roză se preface-o roză. Gherghina singură, spre toamnă, cînd sînt grădinile pustii, Nu-mprăștie nici o mireasmă, ci rece și nepăsătoare, Cînd stă să-i vie și ei ceasul înfricoșatei agonii, Și-nalță tot mai sus în aer, zîmbind, marmoreana-i floare. Ca și cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pămînt, Fără palori și fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină, Ea luptă mîndră pîn' la urmă și se coboară în mormînt Purtînd cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o
Dimitrie Bolintineanu - Cahul Cahul de Dimitrie Bolintineanu Stelele de aur prin eter luceau. Turcii și moldavii printre flori dormeau. Ionașcu trece noaptea în veghere; Își adapă dulce sufletu-n durere, Apoi zice-n sine: ,,Slabe muritor! Nu-i destul că soarta te-a supus la dor, Pentru ce chiar însuți îți urzești în lume Altă suferință care te supune? Viața și mărirea, fericiri lumești, Vine-o zi în care tu le părăsești, Iar a ta țărână viermilor e dată Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!" Cheamă capii oștii și-astfel le-a vorbit — ,,Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-ați servit! Voi, feciori din țară ce, venind în lume, V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume, A sosit momentul jugul să zdrobim... Sau prin mândra moarte să ne nemurim! Puțin timp în lume un erou trăiește, Dar în scurta viață secoli viețuiește! Căci de dulce fală trece cununat Și, murind, în urmă-i nu va fi uitat. Cel dintâi muri-voi pentru-al țării bine! Cel dintâi lovi-voi cu-a mea călărime!" Zice. Dar sub cortu-i iată a părut Doamna ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ... Călătoare! ... de Emil Gârleanu E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum. În dimineața aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumusețea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuși avu puterea să se gândească, drumeața, că, privind și minunându-se numai, nu câștiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin miriște, de cizma unui vânător, își și puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneață și destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, ...