A r c h e u s . r o

Omul născut din femeie, are viața scurtă, dar plină de necazuri.

Se naște și e tăiat ca o floare; fuge și piere ca o umbră.

Și asupra lui ai Tu ochiul deschis! Și pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Cum ar putea să iasă dintr`o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

întoarce-Ți măcar privirile dela el, și dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul la sfîrșitul zilei.

Un copac, și tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăslește din nou, și iar dă lăstari.

Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în țărînă,

înverzește iarăș de mirosul apei, și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd își dă sufletul, unde mai este?

Cum pier apele din lacuri, și cum seacă și se usucă rîurile,

așa se culcă și omul și nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă, și nu se mai scoală din somnul lui.

Ah! de m`ai ascunde în locuința morților, de m`ai acoperi pînă-Ți va trece mînia, și de mi-ai rîndui o vreme cînd Îți vei aduce iarăș aminte de mine!

Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Atunci m`ai chema, și Ți-aș răspunde, și Ți-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

Dar astăzi îmi numeri pașii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

călcările mele de lege sînt pecetluite într`un mănunchi, și născocești fărădelegi în sarcina mea.

Cum se prăbușește muntele și piere, cum piere stînca din locul ei,

cum este mîncată piatra de ape, și cum este luat pămîntul de rîu: așa nimicești Tu nădejdea omului.

Îl urmărești într`una, și se duce; Îi schimonosești fața, și apoi îi dai drumul.

De ajung fiii lui la cinste, el nu știe nimic; de sînt înjosiți, habar n`are.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``