A r c h e u s . r o

Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaș, și zilele lui sînt ca ale unui muncitor cu ziua.

Cum suspină robul după umbră, cum își așteaptă muncitorul plata,

așa am eu parte de luni de durere, și partea mea sînt nopți de suferință.

Mă culc, și zic: ,Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrși noaptea?` Și mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.

Trupul mi se acopere cu viermi și cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă și se desface.

Zilele mele sboară mai iuți decît suveica țesătorului, se duc și nu mai am nicio nădejde!

Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

Ochiul, care mă privește, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, și nu voi mai fi.

Cum se risipește norul și trece, așa nu se va mai ridica celce se pogoară în Locuința morților!

Nu se va mai întoarce în casa lui, și nu-și va mai cunoaște locul în care locuia.

De aceea nu-mi voi ținea gura, ci voi vorbi în neliniștea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.

Oare o mare sînt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

Cînd zic: ,Patul mă va ușura, culcușul îmi va alina durerile,`

atunci mă înspăimînți prin visuri, mă îngrozești prin vedenii.

Ah! aș vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!

Le disprețuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi -i viața!

Ce este omul, ca să-Ți pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,

să -l cercetezi în toate diminețile, și să -l încerci în toate clipele?

Cînd vei înceta odată să mă privești? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul oamenilor? Pentruce m`ai pus țintă săgeților Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

Pentruce nu-mi ierți păcatul, și pentruce nu-mi uiți fărădelegea? Căci voi adormi în țărînă, și cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!``