Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎMPLÂNTA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 47 pentru ÎMPLÂNTA.
Alexandr Puşkin - Prorocul Prorocul de Alexandr Pușkin Traducere de Alexei Mateevici Ardeam de sete sufletească Într-o sălbatică pustie Și o ființă îngerească Mi s-a ivit în cale mie. Cu șase aripi, luminoasă, Ușor de ochi mi s-a atins, Ca la o pajură sperioasă Vederea mea mi s-a deschis; Urechea mea mi-a pipăit Și vuiet mare-am auzit: A cerului cutremurare Și zborul îngerilor sus Și a juvinelor de mare Mișcări: întors, rămas și dus. Și serafimul luminat Deasupra gurii s-a plecat, Mi-a scos răutăcioasa limbă, Deșartă,-n veci nedreaptă, strâmbă, Și limba șarpelui-nțeleaptă Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă. Apoi cu sulița de foc El pieptul mi-a deschis pe loc Și inima tremurătoare Mi-a scos cu mâna grăbitoare, În locul ei cu repejune Mi-a pus un arzător cărbune. Ca mort eram eu în pustie Și-un glas de sus strigat-a mie: "Proroace, scoală, vezi ș-auzi, Cunoaște voia mea cea sfântă Și-n mintea celor orbi și muți Cuvântul ...
Alexei Mateevici - Prorocul Prorocul de Alexandr Pușkin Traducere de Alexei Mateevici Ardeam de sete sufletească Într-o sălbatică pustie Și o ființă îngerească Mi s-a ivit în cale mie. Cu șase aripi, luminoasă, Ușor de ochi mi s-a atins, Ca la o pajură sperioasă Vederea mea mi s-a deschis; Urechea mea mi-a pipăit Și vuiet mare-am auzit: A cerului cutremurare Și zborul îngerilor sus Și a juvinelor de mare Mișcări: întors, rămas și dus. Și serafimul luminat Deasupra gurii s-a plecat, Mi-a scos răutăcioasa limbă, Deșartă,-n veci nedreaptă, strâmbă, Și limba șarpelui-nțeleaptă Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă. Apoi cu sulița de foc El pieptul mi-a deschis pe loc Și inima tremurătoare Mi-a scos cu mâna grăbitoare, În locul ei cu repejune Mi-a pus un arzător cărbune. Ca mort eram eu în pustie Și-un glas de sus strigat-a mie: "Proroace, scoală, vezi ș-auzi, Cunoaște voia mea cea sfântă Și-n mintea celor orbi și muți Cuvântul ...
Constantin Stamati - Omul și cerul
Constantin Stamati - Omul şi cerul Omul și cerul de Constantin Stamati Iată se urcă luna în carul de lumină, Pe albăstrie boltă a cerului senin, Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină, Ea mângâie ș-alină al omului suspin. Și-i zice: "O, ființă mizeră, pieritoare, Ce ești o jucărie lumeștilor furtuni, Nu mai gândi zadarnic la cele viitoare, Nici la cele trecute, căci sunt deșertăciuni. A ta viață scurtă, lumea te-amăgește, Și tu treci ca o floare, a primăverii fiică, Ș-a mea lumină astăzi pe frunte de-ți sclipește, Iar mâine pe mormântu-ți lânced și galeș pică. Numai pe etern cerul stelele lin săltează, Surâd ca ochii veseli și etern luminează. Vezi balul cest faimos ce ca un vis trecură, Căci jucăușii sprinteni au obosit, s-au dus, Muzica, râsuri, vorbe încet-încet tăcură, Luminile prin lustre pe rând s-au stins. Și vezi cum se lățește tăcerea, trist, adâncă, În sala întru care nu-ncăpea săltători; Ea au rămas deșartă, și numai se văd încă, Căzute de la dame, pe jos, câteva flori. Așa repede timpul și făr’ de îndurare, Trece și vă răpește tot ...
Dimitrie Bolintineanu - Moartea lui Mihai Viteazul
Dimitrie Bolintineanu - Moartea lui Mihai Viteazul Moartea lui Mihai Viteazul de Dimitrie Bolintineanu Pe câmpia Turzii, pe un verde plai, Tabără oștirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gândește: Fericirea țării inima-i răpește. Are-o presimțire ce l-a turburat Și pe mâna-i mândră capul a plecat. În deșert speranța inima-i răsfață; Lacrimile udă gânditoarea-i față. Înaintea celor ce îl ocolea, Cu o mantă d-aur el se ascundea. Către căpitanii ce îl înconjoară: - "Dragii mei! Iertați-mi astă lăcrimioară! E o slăbiciune de care roșesc Toți câți au un suflet tare, bărbătesc. Însă sunt minute când natura cere De la cel mai tare partea-i de durere... Astăzi pot să număr mai la nouă ani De când noi ne batem cu atâți dușmani. Este-adevărat, am făcut, în lume, Neamului acesta cel mai mare nume. Însă, ce-i mărirea, fără de folos? Ceea ce-i în noapte focul mincinos! Singură mărirea nu-i destulătoare, Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare. Câte mii de inimi moartea n-a-nghețat? Și în câte case dorul n-a intrat? Țara este-n lacrimi ...
Emil Gârleanu - Luptătorii Luptătorii de Emil Gârleanu Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă. Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, ...
Emil Gârleanu - Tovarăşii Tovarășii de Emil Gârleanu E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc ...
George Coşbuc - Scara Scara de George Coșbuc Am găsit-o ieri în prun, Dar să nu grăbiți ocara! I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: Ești nebun? Pune scara! Dacă-njuri, eu n-o mai pun! Mai la urmă, pe-un cuvânt: Să se lase sărutată De atâtea ori deodată Câți fuștei la scară sânt. Sărutată Lăudat fii, Tată sfânt! Unsprezece, spune ea; Eu zic: Bine, pe credință: Doar o fi având știință, Scara câți fuștei avea, Pe credință Asta e pierzarea mea! Și-o sărut mereu-mereu: Orice-ați spune, orice-ați face, Nu știu cum, dar mie-mi place Să sărut așa sunt eu! Orice-ați face, Doar e dat de Dumnezeu! Dar te uită! Azi mă duc Pe la ei, și iată scara! Vrând să pui la cale țara, N-am de lucru și m-apuc Să-ntorc scara, Și când colo, stau năuc! Dau să număr la fuștei Uite-i, frate, doisprezece! Și-un cuțit prin piept îmi trece Împlântat de mâna ei! Doisprezece, Iacă-mi moartea, dragii mei! A greșit, îmi spuneți voi? Cum de n-a greșit să-mi spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi ...
Gheorghe Asachi - Credinţa Credința de Gheorghe Asachi La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte, Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat Și la rege domnitorul l-a condus mai înainte. Cu urgie ista-ntreabă: Zi-m, pumnarul pentru cine? De tirani să scape patria, menit era pentru tine! Dacă așa, sumețe giune, tu pe cruce vei pieri! Nu cer ca să-mi ierți viața; din doi unu-avea să moară; Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi, Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră! Spre credință dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide; La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide! Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin, După scurtă meditare au răspuns: Ei bine, fie, Cele care-mi cei trei zile libere îți las deplin, Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se știe Că-n cea zi, fără cruțare, cu amicul d-închisoare Împărți-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare! La amicul ...
Gheorghe Asachi - Limba și portul
... au încheiet tractaturi cu cele întăi puteri ale Evropei de a cărora binefaceri și astăzi ne bucurăm. În veacul al XVIIă-leaî se împlânta un ram de literatură națională, dar fortunele nu-i îngădui a prinde rădăcină adâncă. România se cungiură de raiele, de unde, cu moda ...
Gheorghe Asachi - Momița la bal masche
Gheorghe Asachi - Momiţa la bal masche Momița la bal masche de Gheorghe Asachi Un filozof, ce aflasă A științelor secret, De pe lume adunasă, Pentru public cabinet, Dupre sistematic plan: Scoice, pești din ocean, Fiare, paseri cu verzi pene, Bolovani și buruiene, Crocodili de pe la Nil Și tablo de Rafail. Iar apoi cel învățat, De un gust, de o capriță, Pentru sine-au cumpărat Mare, tânără momiță. Care-i zic orangutan Și-i de țărmul african. În cărți ziua îngropat Și-n negrală împlântat, După lucru-ostenitor Iubea șaga uneori, Și, lăsând doparte tomul, Învățatul meu, ca omul, Să se poată răsufla, Cu momița se giuca. Deci, voios vrând să petreacă Sara unui carnaval, Pus-au straie ca să facă Cei momițe pentru bal, Ca s-o ducă acolo Mascuită-n domino. În costium înaurit Contrabandu-au mistuit; A ei ceafă-i învălită Cu o freză încrețită, Pune-n capul cel flocos Un beret cu fiong tufos, Mijlocul cu brâu încinge, Și în scarpe talpa-i strânge, Brânca-ascunde în mănuși; Nasul, roș ca pipăruș, Ș-a ei bot, să nu-l cunoască, Le acopere cu mască. Așa merg, fără ciocoi, La ...
Gheorghe Asachi - Pentru compunerile poetice în limba națională
Gheorghe Asachi - Pentru compunerile poetice în limba naţională Pentru compunerile poetice în limba națională de Gheorghe Asachi Imitație Tinerel și verde dafin împlântat-am dinioare Și-nălțat-am cătră ceriuri cu rugi pofte umelite, Ca să vadă și românii cele ramuri înflorite, Ce urzesc cununi de laudă și dau numelui lucoare. Am rugat pe blândul Zefir ca din nori să se coboare Și pre el să-ntindă vara a lui aripi aurite, Și ca barbara fortună, strânsă în obezi cumplite, Să nu aibă vro putere ca în urmă să-l oboare. Știu că timpuri multe încă tupilată viețui-va Astă arbore în codruri ce pre Dacia umbrează, Dar măcar târzie foarte, spre ceri mândră răsări-va, Când prin Pronie, de unde soarta gintelor derază, Român vrednic de cunună doară între noi veni-va, Precum după oarbă noapte răsar line-a zilei