Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru AMĂRÎ

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 118 pentru AMĂRÎ.

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Viersul

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Viersul Viersul de Bogdan Petriceicu Hasdeu Homer cânta mânia divinului Ahille, Și Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naște în amărâte zile, Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta! Și eu câteodată smulg harpa din tăcere, Când sparge muza pieptul meu, Căci înima zdrobită răsună prin cădere Și saltă desperată în spasmuri de durere, Scoțând din agonie un țipăt scurt și greu; O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mișcată de teroare și palpitând de ură, Ca vocea răgușită pe patul de tortură, Când o silabă spune un chin nemărginit! Ar fi o ironie să cânt eu flori și stele În veacul nostru pe pământ, Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste și rezbele, Blestem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt! Lăsați pedestrei proze minciuna curtezană! Al cântului entuziazm Respinge veselia spoită și vicleană, Când totul împrejiuru-i printr-o imensă rană Exală din cangrenă un colosal miasm! Homer cânta mânia divinului Ahille, Și Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naște în amărâte zile, Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate

 

Vasile Alecsandri - Fratele răzneț

Vasile Alecsandri - Fratele răzneţ Aoleo, frate răzneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? Ori ne știi morți între vii Pe la noi de nu mai vii? Ori ceva te am amărât Într-atât de ne-ai urât? Ce ți-am făcut să ne uiți, La noi să nu te mai uiți, Ce te-a tras să te răznești Și să nu ne mai iubești? Vină, vin' încai acum, Te mai abate din drum, Că de când mi te-ai răznit Și la noi n-ai mai venit, Potecile îți privesc, Urmele ți le jelesc, Că pe unde tu călcai Când veneai și când plecai Eu mereu le măturam Și cu flori le presăram, Iar acum, de când nu vii, Au crescut tot bălării, Că de când ne-ai părăsit, Cărările au înverzit, Sufletu-mi s-a amărât, Fața mi s-a veștejit, Soarele s-a

 

Emil Gârleanu - Nadișanca

Emil Gârleanu - Nadişanca Nadișanca de Emil Gârleanu Boier bogat, bun la inimă și cu slăbiciunile lui ca fiecare om. Așa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ținea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadișanca în care se încerca să steie chipeș, cu brațele întinse pe hățuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril conul Gavrilaș. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ținea tot pe atâta la nadișancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-și amintească și de tovarășa lui de călătorie. Pe Bălan îl avea de mult; să-l fi cumpărat acum douăzeci de ani, un mânzoc pe atunci. L-a mai ținut un an și, cum împlinea trei ani și jumătate, i-a cumpărat, pe măsura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadișancă nouă-nouță, pe toate părțile cu flori asemănătoare cu cele de pe lăzile de Brașov, de care casa boierului era plină, ca pe atunci. Un an întreg și-a plimbat boierul soția, pe coana Casuca, linișteasc-o Dumnezeu, în nadișanca trasă de căluțul sprinten, învârstat de niște hamuri rusești ...

 

Alexandru Macedonski - Accente intime

Alexandru Macedonski - Accente intime Accente intime de Alexandru Macedonski În zilele aceste când inima expiră, Când egoismu-n aer ca molimă planează, Când florile simțirii din piepturi se retează, Când bunul trai e ținta la care se aspiră, Când orice este nobil ne lasă reci și muți, Când fruntea și-o ridică toți oamenii căzuți, De ce nu e putință s-adormi pe neașteptate Și tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate, Să te deștepți prin farmec la viață și lumină, Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină! Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmărește O inimă ce simte o dată se zdrobește!... De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris Să trec prin astă lume cum trece un proscris, Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindește Prin ochiul Omenirii la inime transmis! De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă, Distrug pe cea reală, rup lanțul ce mă leagă, Și pentru alte zile mă simt că sunt născut Familii, țări, fruntarii, le șterg prin cugetare, Și ridicând pe tronu-i familia cea mare, În patrie comună văd globul prefăcut! Simțiri mici și ...

 

Alexandru Macedonski - Amărăciune

Alexandru Macedonski - Amărăciune Amărăciune de Alexandru Macedonski Publicată în Literatorul , III, 8, august 1882, p. 484-485. Sunt supărat și amărât Pe oameni și pe Dumnezeu Și Dumnezeu și oameni sunt Pe mine supărați mereu ! Ei mă blesteamă și primesc, Primesc blestemul cât de greu... Cum vrei să fie omul bun Când este fiu lui Dumnezeu? Iar dacă sunt și eu ca ei, Nu este vina mea de loc... Își bat de mine joc râzând, Plângând îmi bat de dânșii

 

Alexandru Macedonski - Stepa

Alexandru Macedonski - Stepa Stepa de Alexandru Macedonski Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII I În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează. Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz nețărmurit, Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăștinoase, Și de ceruri se izbește alergând spre răsărit. În acea sălbăticie de pustiuri onduloase, În picioare calc trecutul, corp și suflet mă cufund, Uit o viață amărâtă de ultragii sângeroase,     O renaștere întreagă într-un vis tot mai profund. II Și sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte, Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsuflețiri, Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte. Liberat de-orășenismul subțiatelor simțiri, Diezată nu mai țipă nici o voce pătimașă, Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlățiri. Verdea papură vuiește pe câmpia uriașă Flori albastre și flori roșii, libelulă și țânțar, Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălașă,     Și întinderea sclipește, și sunt singurul ei țar. III Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere... Caldul sânge prin artere năvălește, întețit... Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere. ...

 

Alexandru Vlahuță - Păcatul

Alexandru Vlahuţă - Păcatul Păcatul de Alexandru Vlahuță Păcătuit-a omul în vremuri fericite, Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă, Când n-avea a se teme de zile amărâte, Când roabă-i era lumea și el domnea în tihnă. Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge Când lumea era largă și oamenii puțini, Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge, Când cerul n-avea trăsnet și nici pământul spini. Și vreți ca astăzi omul să nu păcătuiască? Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc, Când el se vede-n lume menit să pătimească, Când rălele-l frământă, și poftele-l robesc! Și vreți să n-avem Caini, când e nepotrivire, Și ură și cruzime în neamul omenesc, Când neagra dușmănie și lacoma râvnire De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc! Nu, nu; din nopți pierdute în vremuri depărtate Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi, Și râvna, și ispita, și negrele păcate Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor

 

Alexei Mateevici - Fie voia ta!

Alexei Mateevici - Fie voia ta! Fie voia ta! de Alexei Mateevici (Povestire) Se ivea de după dealuri Noaptea-n umbre mohorâte, Scuturând întunecimea Din aripile urâte. Nu-i lumină nicăierea, Numa-ntr-un bordei pustiu Luminează-o luminiță, Ca un suflet de-abia viu. Și într-acel bordei, pe paie, Numa-n petice-nvelită, Zăcea mama celor patru Prunci, cu fața necăjită. Ea se zbate, se frământă, Mila Domnului o cere Și, privindu-și copilașii, Se sfârșește de durere. Și cucernica-i gândire, Din credință izvorâtă, Și-o îndreaptă către ceruri, Către Maica Preacinstită. Și se roagă cu căldură Pân' ce graiul i se curmă. Copilașii plâng de foame, Căci felia cea din urmă Au mâncat-o de-acu ziua, Le-a rămas numai o coaje; Biata mamă le-o-mpărțește Și-i îndeamnă să se roage; Iar ea cade-n pat zdrobită Și de milă, și durere. Și privirea i se stinge Și puterea toată-i piere... Copilașii plini de groază Plâng, se vaietă și zbiară; De-a lor țipete de groază Chiar și moartea se-nfioară. Toți o strigă și-o sărută Și-o dezmiardă fiecare: ,,Mamă, mamă, scumpă mamă, Vom fi buni, ...

 

Alexei Mateevici - Psalmul al 83-lea

Alexei Mateevici - Psalmul al 83-lea Psalmul al 83-lea de Alexei Mateevici Sufletul mi-i amărât Și de patimi ostenit, Inima pace-mi dorește Și la Tine, Doamne, vine, Gându-a lumilor, Stăpâne, La Tine în veci năzuiește. Păsărilor locuință Le gătește-a Ta voință. Prin Preasfânta-Ți hotărâre, Greul crucii suferind, Fiii micului pământ Toți gândesc la a Ta liniștire. O, cu ce mare dor Arde inima lor, Când se trag la locașele Tale. Vreau să cânt eu cântări Despre slava din cer Ca să-mi spun în cântări a mea jale. O, ce sunt fericiți Cei din cer proslăviți, Gurile nu le tac de cântare; Nu știu ei cum știm noi Grele amaruri, nevoi. Sufletu-i plin de-alinare. Și o zi, — ca un veac O trăiesc mai cu drag, Decât noi pe pământ, și o mie* Eu la praguri să stau, În locașul Tău vreau, Nu în curtea mea mare, pustie**. Fericiți sunt ș-acei Cari ș-aici în ani grei Își îndreaptă spre Tine nădejdea; Pe-al durerii pământ Ei la cer cugetând, Viața toată petrec îngerește. Valea plânsului greu, Ei, crezând-n Dumnezeu, O ...

 

Antim Ivireanul - Cuvânt de învățătură iară la prestevirea omului

Antim Ivireanul - Cuvânt de învăţătură iară la prestevirea omului Cuvânt de învățătură iară la prestevirea omului de Antim Ivireanul Întristat, jalnic și amar să vĂ©de a fi răspunsul morții la om, de vrĂ©me ce Dumnezeu pe strămoșul nostru Adam, pentru păcatul neascultării, l-au osândit spre moarte, zicându-i: Pământ ești și în pământ vei mĂ©rge. Însă de va sta neștine să ia seama cu tot dinadinsul socoteala aceii osânde și sfârșitul acelui răspuns a lui Dumnezeu nu o va afla să fie muncă și pedeapsă, ce mare facere de bine și mare dobândă. Pentru căci de n-ar fi hotărât Dumnezeu moartea la om era să se facă răotatea nemoartă și păcatul necurmat. Și pentru aceasta zice Sfânta Scriptură și acum ca nu cumva să întinză mâna sa și va lua din lemnul vieții și va mânca și va trăi în vĂ©ci. Preceput-aț pricina, cum că după ce au mâncat din lemnul cunoștinții și au căzut în păcatul neascultării l-au oprit Dumnezeu să nu carea cumva să mănânce și din lemnul vieții și va trăi în vĂ©ci și să se facă răutatea nemoartă și va rămânea omul ...

 

Antim Ivireanul - Cuvânt de învățătură la pogrebaniia omului prestăvit

Antim Ivireanul - Cuvânt de învăţătură la pogrebaniia omului prestăvit Cuvânt de învățătură la pogrebaniia omului prestăvit de Antim Ivireanul Mult pătimașul acela și îngăduitoriul Iov, piatra răbdării, după luptele cĂ©le mari ce i-au făcut vicleanul diavol și l-au golit ca într-o clipă de ceas de toate averile lui și l-au lipsit de toată cinstea, de toată bogățiia, de toată slava și de toate soțiile lui și au rămas numai cu muiarea, afară din casa lui, șăzând într-un gunoiu, cu multă ticăloșie, plin de bube și de viermi, iar încăș la acĂ©stia toate, pentru ca să rușinĂ©ze pre vicleanul diavol și să-l biruiască cu bărbățiia sufletului lui și cu răbdarea, precum zice mai pre larg istoria lui, n-au dat nebunie lui Dumnezeu, nici au greșit cu buzele lui, măcar că cu acĂ©stia toate, socotind și el deșărtăciunia și ticăloșiia aceștii vieți și multele învârtejiri și prefaceri ale lucrurilor omenești, plângea și să tânguia și suspinând zicea: Pre moartea am chiemat-o să-mi fie tată, Iov, 17, adecă, ea cum ar zice: moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște. Oare ce poate fi aceasta, iubiții miei, ce zice direptul ...

 

   Următoarele >>>